Revista Academiei de Muzica "Gheorghe Dima" Cluj-Napoca
ISSN 2360 – 6002, ISSN–L 2360 – 6002
Numarul 4-5, Iulie-Octombrie 2014

Numarul 4-5 » Aniversari

Cornel Ţăranu la ceas aniversar

Metafora între poetic şi muzical

Mi-am permis să scriu acest material dintr-un unghi oarecum confesiv.

Deşi îl ştiam de când eram copil, îi cunoşteam charisma, prezenţa fără afectare, fără subterfugii, felul în care personalitatea alchimiază academicul cu naturaleţea şi spontaneitatea, l-am cunoscut pe maestrul Cornel Ţăranu în ultimul an de facultate, când am ales să studiez o parte din creaţia sa pe versurile lui Nichita Stănescu (Cântece fără dragoste, Cântece fără răspuns, Cântece întrerupte). Alegerea s-a datorat respectului şi curiozităţii admirative pentru originalitatea şi muzica sa; un respect însoţit de o oarecare reţinere în faţa virtualităţii ermetice a creaţiilor. De-a lungul numeroaselor recenzii, note, articole cred că am epuizat toată gama atributelor entuziaste menite să fixeze cât mai adecvat fervorile, strălucirile, meandrele creaţiei sale, precum şi verdictele estetice şi de gândire artistică. Ceea ce am descoperit a fost o lume fascinantă, al cărei „demiurg” este îndreptat mereu spre surprinderea unor noi modalităţi de transmitere a emoţiei şi a gândirii artistice. Mai mult, am înţeles că într-o societate a relativismului postmodern, avem un model de entuziasm constructiv şi un spirit academic sincron Occidentului.

Fără a minimaliza evenimentul – aniversarea în iunie 2014 a celor 80 de ani parcurşi de Maestrul Cornel Ţăranu peste timp, muzică şi spaţiu – statutul de discipol mă motivează să perseverez în ideea că marele compozitor, dascăl şi artist încă este creativ, dinamic, prolific, adică transmite, cultivă, educă, înnobilează.

De aceea, acum, la ceas aniversar, menirea acestui material este aceea de a ne opri o clipă şi a privi în urmă, regăsind începuturi de prietenie şi creaţie dintre (de-acum octogenarul) compozitorul clujean şi poetul Nichita Stănescu. Apropierea spirituală dintre aceştia a generat o frumoasă şi variată constelaţie de lieduri, concatenate în virtutea valenţelor muzicale ale poemelor (multe dintre poezii se numesc Cântec), lucrări ce comportă la rândul lor aceeaşi încărcătură lirică. O misiune dificilă pentru orice muzician, pentru că aşa cum spunea Nichita Stănescu: Poeziile foarte bune care sunt compuse pe o linie melodică proastă, se uită iute, odată cu linia melodică, pe când o poezie proastă pe o linie melodică bună, rămâne în memorie.

Apropierea maestrului clujean de Nichita Stănescu s-a produs relativ târziu în contextul creaţiei sale, deşi universul liric şi filosofic stănescian a provocat ani în şir spiritul creator al compozitorului: Apropierea mea de lirica lui Nichita Stănescu s-a produs cu sfială şi în etape. Îl ştiam încă de la debutul său notabil în Tribuna clujeană (1957), îi urmăream evoluţia scânteietoare de-a lungul unor ani mănoşi pentru el şi mai ales pentru noi, dar mă reţinea un sentiment greu de definit nu ca cititor, căci îl foarte admiram, ci ca autor de muzică [...]Ciclul Cântecelor fără dragoste l-am început târziu, sub impresia teribilului Autoportret:

„Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge, care vorbeşte”[...].

Acest ciclu de lieduri pentru bariton, pian şi cvartet de coarde a fost compus în anii 1978-1980 şi începe cu o metaforă a echivalenţei; cele două realităţi care ne definesc ca indivizi, una abstractă, cealaltă concretă, una ca nume, cealaltă ca acţiune: sânge şi cuvânt. Adică viaţă şi comunicare.

Poeziile cuprinse sunt Autoportret, Hieroglifa, Dezîmblânzirea, Cântec fără dragoste, Cântec, Făt frumos din străchini sparte (majoritatea lor fac parte din volumul ,,Epica Magna”). Măiestria lui Cornel Ţăranu de a releva dimensiunile poetice ale textului străbat fiecare cântec; compozitorul apelează la o paletă restrânsă de mijloace de expresie, în concordanţă cu textul literar care este laconic, dar încărcat de semnificaţie (limbaj intens cromatizat, pigmentat cu influenţe folclorice şi elemente diatonice, fiind supus unei prolifice antiteze organizare-improvizaţie în contextul aleatorismului). Toţi parametrii muzicali (melodic, intervalic, ritmic) exprimă ideea de pendulare şi de nesiguranţă, de alternanţă între frumos şi urât, între bine şi rău, între aspiraţii, reuşite şi neîmpliniri, într-un cuvânt, de viaţă.

În varianta din 1983, pentru recitator şi trombon, declamaţia devine atât de necesară, încât aproape în fiecare cantată se impune transformarea vocalizei în recitare sau apariţia unui orator specializat, care îşi realizează ştima aproape cântând. Apelând la timbralităţi inedite, compozitorul îi conferă noi valenţe expresive. Astfel, împreună cu actorul Anton Tauf, Cornel Ţăranu realizează un colaj de texte alcătuit din rânduri de poezie, precum şi de proză. Printre acestea regăsim, chiar în debut, gânduri din volumul ,,11 Elegii”, volum catalogat de critica de specialitate drept cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. În acest context sincretic, timbrul muzical este acel microelement al nucleului sonor ce transmite informaţia primară, principală, iar trombonul devine o metaforă grotescă şi tragică a vocii umane.

Cântece fără răspuns (pentru bas, recitator, clarinet, cvartet de coarde şi pian cu percuţie ad libitum), scrise la câţiva ani după moartea lui Nichita, au beneficiat din nou de aportul lui Anton Tauf, care recita strofele unui „Cântec” înaintea fiecărui moment cântat de Gheorghe Roşu, pentru a ajunge la o îngemănare cuvânt-melodie în ultimul cântec „Adevărata tăcere”, unde însă poezia e purtătoare doar a unei psalmodii, iar textul rostit e singurul poem în proză.

Lirica de dragoste, prezentă într-o manieră sumbră şi în primul ciclu, e aici mai diafană, mai luminoasă, chiar în momentele sale de tensiune. Face excepţie doar începutul („Ritual”), unde cuvântul e „aspru, rupt”, iar restul este o permanentă evocare a iubitei, „frumoasă ca umbra unei idei”.

[...] O muzică aspră, tălmâcită minunat de forţa expresivă a regretatului Jean Budoiu, încearcă să sugereze trecerea de la sfâşiere către un catharsis, în care poetul se transformă în stea.

Este, cred, şi destinul lui Nichita: o stea luminoasă pe cerul culturii româneşti.

Într-adevăr, cerul culturii româneşti este mai bogat cu steaua întruchipată de Nichita Stănescu, a cărei lumină străbate în sonorităţi stranii muzica lui Cornel Ţăranu.

Înmănunchiate într-un corpus unic şi special, liedurile din acest ciclu relevă printr-o serie de parametri muzicali capacitatea compozitorului de a „înveşmânta” nobil sonorităţile poemelor lui Nichita Stănescu. Şi aici se păstrează elementele limbajului cromatic, prin care partitura răspunde exigenţelor dodecafonismului, precum şi împăcării acesteia cu aluziile la intonaţiile de bocet sau cântec lung.

Spre deosebire de alte cantate ale lui Cornel Ţăranu, în care surprindem o mare unitate tematică (Cântece nomade, Memento, Orfeu), materialul este divers cu înrudiri mai vagi, dar legat printr-un ritornel, astfel încât cele cinci lieduri sunt liate de intervenţiile clarinetului.

Ciclul de lieduri Cântece întrerupte pentru bas, clarinet, trio de coarde şi pian face parte din altă zonă temporală a creaţiei, fiind compus în 1993. Realizând o panoramare comparativă a lucrărilor lui Cornel Ţăranu, observăm o vădită continuitate şi consecvenţă ce străbate filonic liedurile, dincolo de schimbările social-politice care au avut loc în România.

Dedicate compozitorului Dan Constantinescu, liedurile se prezintă într-o ipostază de intensă abstractizare, relevând un limbaj muzical ermetic, guvernat de frecvente momente impenetrabile sub aspectul parametrilor muzicali. Dar, pentru că orice legitate comportă şi o excepţie, ultimul lied aparţine unei alte ,,zodii” stilistice, fiind un Fragment ,,îndulcit” cu elemente care nu sunt atât de abstracte sau ermetice.

Compozitorul a echivalat într-o manieră artistică de mare rafinament sensurile de sensibilitate poetică, printr-o transformare creatoare a intonaţiilor cuvântului. În felul acesta, sonorităţile ce trec dincolo de concretul rostirii capătă uneori contururi neobişnuite.

Acest melanj între metafora stănesciană şi sintaxa muzicală a compozitorului Cornel Ţăranu este, dincolo de inefabilul poeziilor şi idiosincrazia muzicii, un reper în contextul muzicii contemporane, o pledoarie pentru dăinuirea în timp şi în conştiinţa colectivă a valorilor artistice.

Ecuaţia acestor lieduri rezidă în măiestria prin care este realizat transferul textului, al simbolisticii acestuia şi al emoţiilor în planul evenimentelor muzicale; este acea simbiotică întrepătrundere între vocalitate şi instrumentalitate, Cornel Ţăranu realizând o amplă deschidere în ambele sensuri.

Cristina Pascu

Bibliografie

1. Cojocaru, Dora, „Cornel Ţăranu şi obsesia variaţiei”, în revista Muzica, nr. 1, Bucureşti, 1995.
2. Garaz, Oleg „De vorbă cu compozitorul Cornel Ţăranu «Câteodată e bine să fim şi puţin ironici»”, în revista Muzica, nr. 2, 1998.
3. Herman, Vasile, „Cornel Ţăranu, Médaillon”, în revista Muzica, nr. 2, Bucureşti, 1981.
4. Pop, Ion, Nichita Stănescu - Spaţiul şi măştile poeziei, Editura Albatros, Bucureşti, 1980.
5. Pop, Ion, Avangardismul în literatura română, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.
6. Sandu-Dediu, Valentina, Muzica românească între 1944-2000, Editura Muzicală, 2002.
7. Ştefãnescu, Alexandru, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1986.

 
Copyright © 2014 Academia de Muzica "Gheorghe Dima" Cluj-Napoca. ISSN 2360 – 6002, ISSN–L 2360 – 6002. Toate drepturile rezervate.