Revista Academiei de Muzica "Gheorghe Dima" Cluj-Napoca
ISSN 2360 – 6002, ISSN–L 2360 – 6002
Numarul 4-5, Iulie-Octombrie 2014

Numarul 4-5 » Editorial

Necesara solidaritate între centrele muzicale ale țării

Intensa viață muzicală clujeană din primăvara anului 2014 avu parte și de un eveniment ce s-ar putea încadra la capitolul „necesitatea relațiilor reciproce între instituțiile culturale și de învățământ superior muzical din România”. Mă refer la șansa unei revederi cu pianistul timişorean Sorin Petrescu, pe scena prestigioasei Filarmonici Transilvania din urbea noastră. Îl admirasem încă din anii 1980, când reuşea să fondeze în capitala Banatului unul dintre cele mai solide grupuri din muzica noastră contemporană – Contraste – ale cărui prime trei decenii de existenţă au fost aniversate, anul trecut, printr-un concert la Academia de Muzică din Cluj. Locație deloc întâmplătoare, întrucât sub egida aceleiași instituții și-a desfășurat activitatea prodigiosul grup Ars Nova de Cluj, inițiat și condus de Cornel Țăranu (din 1968 până în prezent) ‒ un veritabil model pentru mișcarea avangardistă din țara noastră. Există și un episod al carierei lui Sorin Petrescu în care am fost implicat personal: susținut de ambasadorul Vasile Popovici, reuşii să-l aduc pe pianist la Festivalul de muzică erudită de la Estoril / ediţia 2012, cu un recital în saloanele emblematicului Hotel Palacio (unde rezidase Lucian Blaga, ca şef al Legaţiei României în Portugalia anilor 1938-39).

Ca de fiecare dată, şi în actuala primăvara clujeană evoluţia excelentului nostru pianist a impresionat prin sensibilitate, simţ al nuanţelor şi, îndeosebi, admirabila sa capacitate de a percepe şi transfigura sonor spiritul operelor pe care le abordează. Prima piesă din program a fost versiunea pentru pian şi orchestră a Concertului patetic de Franz Liszt, gândită iniţial pentru pian solo, mai apoi pentru două piane. La Cluj a fost interpretată varianta pentru pian şi orchestră schiţată de Liszt şi reconfigurată de compozitorul Gabor Darvas în 1952. În bună măsură, interpretarea lui Sorin Petrescu atestă nu doar virtuţile sale interpretative, ci şi pe cele ... meditative. Pe cât de rafinat e interpretul, pe atât de subtil e intelectualul. Recentul său volum, Ce se aude şi ce nu se aude, apărut la editura Brumar, Timişoara/2014, ne revelează un pianist-cugetător, care – asemenea unui Virgiliu al timpului nostru apocaliptic – ne ghidează prin purgatoriul muzicologiei. După iluminările pe care mi le-a oferit citirea paginilor sale, am devenit mai conştient de modul cum interpretul se confruntă cu partitura. În cadenţele Concertului lui Liszt, Sorin Petrescu investeşte roadele fertilelor sale meditaţii despre raporturile dintre sunet şi tăcere, cu infinitesimale – dar semnificative – sensuri emoţional-cognitive atribuite inserţiilor de linişte dintre note. Interpretarea Concertului patetic mi-a evocat, inevitabil, constatările interpretului din propriul său studiu teoretic – unde notează, cu referire la Sonata în si minor a aceluiaşi Liszt: „Grandioasa lucrare, debordând de energie vitală, se închide între prima şi ultima palpitaţie a sunetului, identice, naştere şi moarte... din linişte... spre linişte. Dar, depăşind aparenţa, ni se dezvăluie un sens total opus celui vehiculat de noua muzică a dezagregării: nu spre neant! Pauzele care îmbrăţişează întreaga sonată semnifică o linişte activă, încărcată de voinţă demiurgică. Ultimul sunet nu denotă descompunerea sau extincţia muzicii; el este viu, ferm, perfect închis între limitele sale fizice. Ultima clipă de viaţă este încă în viaţă, uneori mai plină şi mai adevărată decât toate celelalte. Următoarea nu este neant, ci trecere spre veşnicia mântuirii... sau spre cealaltă... Sonata în si minor de Liszt este aleasă pentru prima...” Oricum, lucrarea lui Liszt din concertul primaveral de la Cluj rămâne exemplară pentru concepţia de factură tonală, ce dominase până la finele secolului XIX istoria muzicii culte europene – după care, cum afirmă tot Sorin Petrescu în studiul său, se produce „alunecarea – prefigurată de Mahler – spre a doua epocă, în care extincţia muzicii nu este doar o speculaţie acustico-psihologică, ci chiar ideea existenţială predominantă. Astfel, dacă în secolele tonalităţii sunetul era glorificat în finaluri – de simfonii în special – fastuoase, apoteotice, expresie a unei viziuni tonice asupra vieţii , timpurile noi aduc o muzică în care obiectul sonor se naşte din liniştea-haos, îşi continuă existenţa în acelaşi teritoriu nebulos, pentru a se descompune sau dizolva în liniştea-moarte.”

Următorul punct din program a adus o binevenită schimbare de epocă şi registru estetic: pianistul a trecut cu dezinvoltură de la patetismul propriu mijlocului de secol XIX la detaşarea ironică din Masca, Scherzo-ul pentru pian şi orchestră din Simfonia a II-a, The Age of Anxiety, lucrare concepută prin anii 1940 de Leonard Bernstein şi revizuită în 1965, adică după trecerea unui secol de la acţiunea lui Liszt. Dincolo de reflexele angoasante exercitate de perioada războiului rece asupra compozitorului, fragmentul în sine e elocvent pentru proteismul şi imprevizibilitatea lui Bernstein. Nimic mai adecvat unei asemenea personalităţi decât alianţa sa cu spiritul jazzului. Însăşi punerea în scenă e de natură să surprindă: pianistul execută un inspirat solo, cu ecouri din jazzul timpuriu până la insurecţia – pe atunci de ultimă oră – a stilului bebop. Pe tot parcursul piesei – deşi întreaga orchestră simfonică rămâne pe podium – protagonistul interacţionează – cât se poate de vivace, dar în exclusivitate – cu arsenalul intrumentelor de percuţie. Restul instrumentelor sunt convocate doar pentru o fulgerătoare frază de patru măsuri, asemănătoare unei poante dintr-un poem de Bertolt Brecht, Carlos Drummond de Andrade sau Marin Sorescu.

Nu pot trece cu vederea nici briantul bis oferit de Sorin Petrescu: Feux d’artifices de Debussy, piesă la care de pianistul se referă şi în cartea sa, ca exemplu de accentuare a coloraturii imagistice debussyene prin glissando-uri (diatonice – pe clapele albe, pentatonice – pe clapele negre, mixte – concomitent diatonic-pentatonice).

Păcat că lansarea volumului Ce se aude şi ce nu se aude s-a făcut oarecum în pripă, modest anunţată şi limitată la timpul pauzei şi la condiţiile improvizate din holul de la parterul Colegiului Academic. Cred că pentru evenimente de o asemenea consistenţă s-ar impune o planificare mai atentă, de care ar beneficia atât spectatorii, cât şi prestigiul instituţional al Filarmonicii. Chiar şi aşa, autoprezentarea rostită de Sorin Petrescu a avut relevanţă filosofică, pigmentată cu un salutar simţ al humorului.

Am insistat asupra „episodului Petrescu”, întrucât îl consider relevant pentru bogăția de conținuturi pe care ni le-a transmis. Prezența la Cluj a unui remarcabil interpret din alt important centru universitar al țării, totodată și doctor în muzicologie capabil să articuleze un sistem coerent și personal de meditații asupra artei sunetelor, mi-a revelat importanța raporturilor dintre aceste focare de cultură de pe teritoriul României. Oricine va fi de acord că schimburile culturale mențin efervescența creativă a unei culturi, așa cum respirând aer oxigenat ne învigorăm acuitatea cerebrală. Din fericire, în țara noastră instituțiile muzicale continuă să funcționeze, să cultive noi generații de interpreți, creatori și ‒ implicit – spectatori. Rezultate notabile apar neîntrerupt, sfidând crizele succesive. Dar evidențierea lor publică, schimburile interumane și interinstituționale sunt prea anemice, față de nivelul elevat al performanțelor. Nu vorbesc necesarmente despre cum funcționează (sau nu) mass media pe această direcție (ceea ce rămâne, oricum, o discuție aparte). Vreau doar să afirm că avem obligația de onoare de a ne (re)cunoaște colegii și performanțele lor, fie ei din Moldova, Valahia, Basarabia, Bucovina, Oltenia, Dobrogea, sau din mai apropiatele citadele urbane ale Transilvaniei, Banatului, Maramureșului, Crișanei. Așa după cum, pe bună dreptate, așteptăm și din partea lor să se intereseze de ceea ce făptuim și, dacă se poate, să se implice în fertile schimburi de idei. Într-o epocă a subfinanțării artei și culturii, n-am avea decât de câștigat de pe urma unei asemenea solidarități.

Virgil Mihaiu
 
Copyright © 2014 Academia de Muzica "Gheorghe Dima" Cluj-Napoca. ISSN 2360 – 6002, ISSN–L 2360 – 6002. Toate drepturile rezervate.